A 5-a editie a targului de carte pentru copii MiniLibri va avea loc in perioada 3 - 6 decembrie 2009 la Muzeul Municipiului Bucuresti (Palatul Sutu). .

Evenimente MiniLibri :

Parada Editurilor - standuri ale editurilor participante
Clubul micului ilustrator - activitati de scris si desen pentru copii
Cartile se prezinta - lansari de carte
Parintii vedeta recomanda superpovesti - povesti in lectura unor parinti celebri
face painting, tombola, jocuri, cadouri


Daca ajungem acolo si gasim Thomas sau Disney, sunt ruinat. Definitiv.

Mai multe detalii pe site-ul oficial.

Nu stii, citind versurile de mai sus, daca sa razi sau sa plangi. Ideea ca asa ceva era considerat opera literara, predat in scoli si tiparit in mii de exemplare pare absurd. Dar a fost cat se poate de real. Cartea lui Dan Ciachir, mica dar seducator de interesanta, incepe povestea din anii in care distihul in cauza isi pierduse forta de mantra a literaturii realist-socialiste. Incepea altceva. Dan Ciachir a prins o epoca de eliberare in plin comunism, acei ani de dezghet, cand parea ca Romania a reusit sa se elibereze de stalinism si se indrepta spre un hibrid de Vest (in doze surprinzator de mari) si comunism suportabil. Nu va mai fi mult pana la marea amnistiere a detinutilor politici. Nu mai e mult pana la o adiere de libertate si momentul glorios al lui Ceausescu, din '68. Dar nu mai era mult nici pana la tezele din iulie '71. O perioada interesanta si stranie a istoriei comunismului romanesc, in care era tot lagar, dar cu ferestrele larg deschise. Epoca pe care Dan Ciachir o rememoreaza fara morga, fara detalii inutile, cu multe povesti ale vremii, escrocherii, intrigi de alcov, anecdote, informatii si dedesubturi putin cunoscute. Si pline de culoare.

Crescand alaturi de supravietuitorii unei elegante burghezii, acum tolerate, cu mobila stil, masini de scris, servicii Rosenthal, stil, eleganta si multe amintiri, Dan Chiachir copilul descoperea cu incantare farmecul unor decenii trecute. Dar invata si sa vada si sa inteleaga comunismul in noua sa etapa. Derusificarea incepuse. Se construieste mult in Bucuresti si surprinzator de modern, chiar daca rezista si elemente din sumbra arhitectura sovietica. Se punea incet-incet surdina propagandei anti-Occident, anti-capitalism, anti-Vest. Se asculta muzica italiana (Domenico Modugno, Claudio Villa, Marino Marinio). Se mergea la film, la inceput la pelicule sovietice si indiene, apoi la italienii neorealistii, pentru ca maximul deschiderii sa fie comediile mute, westernuri americane, musicaluri. Dispareau din '63 programe de radio in limba rusa, libraria Cartea Rusa, Muzeul Romano-Rus, chiar si institutul Maxim Gorki. Au fost decenii in care lumea se schimba in bine, in care comunismul romanesc parea nu doar suportabil, cat aproape acceptabil.

Atotputernicii rusofili incep sa piarda teren si influenta de la o luna la alta, si sunt indepartati mai direct sau mai fin. Spre stupefactia si furia lor, Partidul se reorganiza si ii elimina, ca pe niste corpuri straine si otravitoare, venea o noua generatie. Serghei, Igor sau Ludmila, copii ai unor vechi nomenclaturisti, descopereau cu stupoare ca numele altadata simbol al credintei fata de comunism devine un handicap. Barurile si restaurantele sunt tot mai pline, se gasesc tigari straine, Coca Cola, haine, parfumuri si ciocolata, are loc prima editie a Festivalului de la Mamaia. Se gaseau la chioscuri ziare si reviste occidentale. Nomenclaturistii noii vremi sunt eleganti, se imbraca bine, au masini bune, ii socheaza pe vechii “luptatori” prin pasiunea pentru asemenea detalii burgheze. Alberto Moravia si Pier Paolo Pasolini viziteaza Romania. Apare in revista Ramuri un scurt articol despre Nae Ionescu. Foarte interesant si capitolul dedicat lui Petru Dumitriu, scriitorul care a putut publica o mizerie ca Drum fara pulbere, dar si capodopera Cronica de familie, inainte de a parasi Romania in speranta unei cariere de succes in Vest. Unde emigratia romaneasca nu l-a iertat. Niciodata.

Si o intamplare din epoca. Si Bucurestiul a avut o statuie a lui Stalin (e adevarat ca nu a devenit totusi orasul Stalin) monument realist-socialist tipic. Artistul Dimitrie Demu a cerut 50 de milioane pentru ea, o suma fabuloasa in acea vreme, si autoritatile au fost surprinzator de culante. Demu sperase sa primeasca macar o parte din bani. I-a primit pe toti. Era un artist bogat. Un invingator. Un castigator al noii epoci. La scurt timp dupa plata a venit si stabilizarea din februarie '52. Din 50 de milioane Demu a ramas cu suficient pentru un costum de haine, nu prea bun. Sau cateva fripturi la un restaurant mai de mijloc. Coincidenta sau nu, a reusit sa fuga din tara si sa publice o marturie disidenta, “Sous le sourire de Stalin”. Ironic. La fel de ironic e ca piata I.V. Stalin, unde tronase monstrul de bronz, se numise cu putin timp inainte Piata... Adolf Hitler.

O carte frumoasa, bine scrisa si deloc plictisitoare. Poate doar mult prea scurta, mai mult scheletul unui posibil amblu volum de amintiri. Amplu si necesar.

Vezi Derusificarea si dezghetul pe Tamada.ro

Gaudeamus 2009 – Carte de invatura, editia a XVI-a. 25 - 29 noiembrie 2009, Romexpo.

Se lanseaza intre altele : Istoria prostiei de James F. Welles (Criterion Publishing), Capote – Muzica pentru cameleoni (Polirom), “Take, Ianke si Cadar” (TVR Media, in sfarsit), Scrisori din Câmpulung. Constantin Noica - Gheorghe Staicu (Ars Docendi), Cartea celor cinci cercuri (Herald), Le bateau ivre / Corabia beata - Arthur Rimbaud (Paralela 45), Studii de mitologie - Mihai Coman (Nemira), Opere alese - Johann Wolfgang Goethe (RAO), Istoriile periferiei. Mahalaua in romanul romanesc de la G. M. Zamfirescu la Radu Aldulescu - Georgiana Sârbu (Cartea Romaneasca). Si tot asa.

Imi pare rau ca nu ajung anul asta, dar astept sa vad listele voastre de cumparaturi.

Mai multe aici.

Din nou am cedat reclamei. Nu mi se intampla prea des, si totusi. Prins a fost un roman foarte bun, chiar exceptional, si dupa atatea decenii rezista surprinzator de bine. Alte carti ale epocii au imbatranit destul de repede si urat, Petru Popescu a gasit inca atunci solutia castigatoare. Atunci sunt convins ca a socat, in sens bun, si nu e de mirare ca l-a impus rapid pe autor. Din cele publicate in limba romana de Petru Popescu am mai citit doar doua – Dulce ca mierea e glontul patriei si Copiii Domnului – si nu mi-au mai spus mare lucru, ceva se pierduse, ceva lipsea, ceva nu mai era ca in Prins. Dintre “americanesti” nu am incercat pana in prezent nimic, si nici nu sunt tentat.

Subiectul Supleantului m-a facut curios. O poveste de dragoste intre Petru Popescu si Zoe Ceausescu ? Sau “fiica faraonului”, cum i s-ar putea spune. Deja nu mai conteaza cat e fantezie, cat realitate si cat indiscretie in carte, simpla idee ca un scriitor tanar si ferice sa se fi apropiat de fiica lui Ceausescu te trimite in zona fictiunii speculative. Nu cred ca romanul ar putea fi inteles cu adevarat de cineva care nu a trait in comunismul romanesc. Sau macar in spatiul ex-sovietic. Sa te apropii de Zoe Ceausescu ? Sa ai o relatie cu ea si sa ii dai cu flit atunci cand aveai chef ? Eventual sa petreci dulci si sublime clipe de amor alaturi de fiica prezidentiala ? Cu siguranta nu sunt singurul care ar clasa ideea ca fabulatie romantica in cheie citadin-realist-socialista. Pentru ca tocmai asta este problema : lipsa veridicitatii, impresia de fals, de artificial, de nascoceala. De abureala.

Povestea este stas, cam lipsita de originalitate, intalnita cu mici variatii in mii de alte carti/filme/piese de teatru/fantezii. Pana la urma toate povestile de dragoste seamana revoltator de mult. Tanarul scriitor, frumos si de succes, ii atrage atentia unicei fiice a cuplului prezidential, intr-un moment in care Ceausescu era pe val dupa momentele '68 si Nixon. Cei doi se intalnesc in avion, cand scriitorul revenea din RDG, vorbesc, glumesc, o Zoe seducatoare, tanara si pasionata de Led Zeppelin. Jocul cu focul la mii de metri altitudine, sub ochiul atent al Securitatii. Deja cam greu de crezut ca Petru Popescu isi permitea, cu securistii langa el, sa se planga tinerei Zoe de cenzura, de lipsuri, de politica partidului, de lipsuri. Reprosuri directe in fata fiicei dictatorului ? Sa nu fim mai disidenti decat este cazul, totusi. Unii au platit scump pentru mai putin. Si restul cartii mi-a parut la fel de fantezist.

Seducator si neinfricat, jucandu-se cu focul si tinand la mare pret destinul sau de scriitor, Don Popescu se imprieteneste cu Zoe, isi dau intalnire, primeste o moderna masina de scris (doar un cliseu in plus) se plange ca ar putea fi cenzurat. Si totusi nimeni nu-l salta, nu-l calca un Wartburg in piscina, Securitatea il trateaza cu o stranie bunavointa, chiar complicitate. Popescu Petru e tot timpul revoltat, vocal, se infige in Zoe fara ezitari, cu un curaj de erou din benzi desenate. Privit in grupul sau de mondeni inteligenti, gata sa-si paraseasca oricand patria-muma, cu orice sacrificii, ca un tradator sau macar un pusti inconstient, scriitorul incepe sa-si dea seama ca risca foarte mult apropiindu-se de noua sa “simpatie”. Alte intalniri mai mult sau mai putin discrete, cateva saruturi, si Petru Popescu ajunge sa insoteasca familia Cabinetul 1 + 2 in America Latina, intr-o ampla “vizita de lucru”, ca atasat de presa. Sa ajungi in preajma lor, sa iti ceara macar demonstrativ Ceausescu parerea, sa cauti cateva momente libere cu mostenitoarea tronului, deja devine prea literar si prea putin credibil, mai ales in cadrul straniu si exotic al Americii de Sud. Partea cea mai faina a cartii, un spatiu necunoscut privit prin prisma unui jurnalist de ocazie. Alte momente bune sunt confruntarile cu jurnalistii si cadrele mai vechi, uzati si unsi cu toate cremele necesare in prezenta lui Ceausescu. Viermuiala tipica pentru aparatul de partid si de stat, cu Un Ceausescu la fel de fals, pana la urma. Scriitorul se decide in final sa fuga, lasand-o pe Zoe sedusa si parasita, dupa o noapte redata prin eufemisme si aluzii. De-ti vine sa-ntrebi “domnu, pana la urma ce-i facusi ? “ Un final trist, in care Popescu alege libertatea. Si nu o posibila dragoste. Atat de livresc incat orice pretentie de adevar si dezvaluire incendiara, si iti dai seama ca ai citit o povestioara amoroasa grea de clisee. Si ca in timpul asta puteai sa citesti orice altceva mai bun.

Cartea anului ? Revenirea lui Petru Popescu ? Un roman de dragoste care aduce intr-o noua lumina un personaj controversat – Zoe Ceausescu – si o epoca ireala pentru noile generatii ? Nimic din toate acestea. Un roman “american” de citit in metrou sau la coada, de dat fara regret imprumut definitiv unui prieten pe care nu v-ar deranja sa-l pierdeti. Promovat agresiv, ca o marturie tardiva, dezvaluire incendiara, Supleantul e doar o carte sub-mediocra din toate punctele de vedere, imbinand un personaj controversat si, pana la urma, uitat, si un scriitor pseudo-disident si cumplit de fals. La fel de fals ca intregul. Cumva ar fi fost de inteles daca autorul n-ar fi prins nimic din ceausism. Sau daca n-ar fi inteles nimic din ce traia. Sa fim sinceri, cine ar mai fi citit-o daca nu ai fi curios sa afli, pana la final, daca scriitorul Popescu a avut relatii nepermise cu tovarasa Zoe Ceausescu ? Si daca ai prins macar cativa ani de ceausism cedezi, din pacate, tentatiei. Daca nu, sincer, de ce ti-ar pasa ? O carte pe care nu o recomand. Macar am imprumutat-o, nu am mai dat si bani pe ea.